Telefonul
Inventat în martie 1876 de Alexander Graham
Un telefon este compus dintr-un
emiţător, un receptor şi un disc sau un mecanism dotat cu butoane pentru
formarea numerelor. Emiţătorul transformă sunetul într-un curent electric
fluctuant, pe când receptorul retransformă acel curent în sunet. Telefonul
poate funcţiona datorită deplasării sunetului prin aer sub formă de unde.
Cuvintele sunt transportate de ele prin
aerul mişcat de corzile vocale. Aceste unde sonore exercită o forţă destul de
mare pentru a îndoi uşor a folie subţire de metal. Diafragma de metal revine la
poziţia iniţială după trecerea sunetului. Astfel, ea vibrează după modelul
undelor de sunet. Un emiţător e format dintr-o asemenea diafragmă mică de metal
ce acoperă o cămăruţă cu granule de carbon. Un curent electric trece constant
prin ea şi prin carbon.
Când granulele sunt strâns lipite,
ele permit unei cantităţi mai mare de curent electric să treacă decât dacă sunt
mai răsfirate. Când un val de unde sonore presează pe diafragmă, ea comprimă
carbonul şi foarte mult curent îşi face loc. Apoi, când folia metalică revine
în poziţia iniţială, curentul revine şi el la normal. Astfel, intensitatea lui
depinde de undele provocate de voce, variaţiile reprezentând replica electrică
a vorbirii.
Acest curent electric fluctuant se
deplasează către receptorul telefonului. Înăuntrul părţii sale superioare este
o sonerie între un magnet permanent şi o bobină. Ataşată de sonerie e o
diafragmă de plastic. Când variaţiile curentului trec prin bobină, devine un
electromagnet. Variaţia atracţiei magnetului asupra soneriei determină
diafragma să vibreze, transmiţând unde sonore auzite ca voci umane.
A treia parte din care e alcătuit
telefonul este discul sau mecanismul dotat cu butoane care permite
utilizatorilor să comunice aparatului şi centralei unde doresc să apeleze.
Formarea se efectuează prin transmiterea unei serii de pulsaţii centralei. De
exemplu, pentru cifra 9, curentul e întrerupt de nouă ori, pentru 8 de opt ori
etc.
Când este format un număr,
pulsaţiile se deplasează prin cabluri de cupru ce leagă aparatul de o centrală
telefonică locală. Acolo, aceste coduri sunt descifrate şi legătura este făcută
cu linia telefonică dorită.
Există mai multe tipuri de
centrale telefonice: cea mai veche, acum aproape total înlocuită, e cea
electromagnetică cu bare transversale, în cadrul căreia un strat de bare
transversale, conductoare de curent, e aşezat orizontal şi separat cu câteva
miimi de inch de un strat similar, aşezat vertical. Electromagneţii declanşaţi
de impulsurile codificate mişcă bara potrivită, creând un circuit între
conexiunile emise şi primite.
Un alt tip, mult mai comun, e
centrala electonică, care nu conţine părţi mobile, ci panouri cu circuite
complexe, conexiunile fiind stabilite de tranzistori a căror rezistenţă e
schimbată de impulsurile primite.
Cel mai modern model de
centrală este cea digitală. Semnalele primite de la un post telefonic sunt
întâi transformate în modele digitale de pulsaţii. Acestea sunt trimise în ceea
ce e, în esenţă, un imens computer. Pe baza lor, reţeaua de circuite găseşte
cea mai scurtă şi mai puţin încărcată rută pentru a efectua conexiunile.
După părerea mea, poate subiectivă,
deoarece sunt o împătimită a telefonului, acesta mi se pare una dintre cele mai
utile invenţii umane, el aproape anulând distanţele dintre oameni şi asigurând
comunicarea din şi către oricare colţ al lumii în doar câteva secunde. Prin
intermediul său şi al internetului, cu care se află în strânsă legătură, se
comunică veşti foarte importante, se asigură comunicarea între oameni, eficient
şi fără risipă de timp şi energie şi pur şi simplu se întreţin relaţiile de
prietenie atât de necesare omului, fiinţă socială, pe tot parcursul vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu